Un meci de fotbal cu miza…

Etichete

gaz metan, locuri, medias, oameni

Acest articol nu este o pledoarie si din aceasta cauza va rog sa-l tratati ca atare…

M-am dus pe teren la fotbal. Meciul dintre Gaz Metan Medias si Fc Brasov. Atat cat poate pricepe o femeie din toate incurcaturile de calcule despre punctaj, meciuri directe si golaveraj stiam ca e un joc cu oarece miza. Singurul lucru pe care mi-l doream era ca echipa Mediasului sa ramana in Liga I.

Ar fi nedrept fata de voi, cititorii mei dragi, sa nu va aduc macar un argument al acestei dorinte. In capul meu de femeie argumentul suprem este terenul. Gazonul acela merita sa fie mereu in prima liga. Pe de alta parte cel mai solid argument mi se pare echipa in sine, incepand de la femeia e servici care intretine vestiarele si pana la omul cel mai de varf. Cu respect ma inclin in fata jucatorilor si staff-ului tehnic, care au muncit fara bani luni de zile . Indiferent ce se spune in stanga si in dreapta, oamenii astia s-au implicat si de cele mai multe ori ne-au surprins cu rezultatele.

Acum ca am incheiat cu partea fotbalistica o sa va insir mica mea povestire.

Inainte de inceperea meciului am dus aparatul de fotografiat la ochi si am inceput sa il misc cautand fotografia care sa spuna totul fara ca sa fie nevoie de cuvinte.

Pe pista de atletism Vlad, in scaunul sau cu rotile privea in jur, dornic sa prinda fiecare miscare. Am apasat instinctiv pe buton si fotografiile l-au surprins. Apoi m-am apropiat de el si i-am spus ce am facut exprimandu-mi speranta sa nu se supere sau sa se simta jenat. Mi-a zambit, pot sa spun ca a ras chiar.

–         Nu ma supar. Chiar imi face placere !

–         Sa imi dai adresa de facebook sa iti pot trimite pozele.

Atunci am realizat cata minunata limpezime si pace izvoraste din privirea lui. Scaunul acela cu rotile a disparut ca prin miracol din context, iar eu am ramas tintuita in vacarmul acela.

Dupa multa vreme am realizat ca am vazut un om, care dincolo de invaliditate, are forta spirituala sa zambeasca atat de frumos si sa se bucure de fiecare clipa ce la prima vedere, pentru noi oamenii normali, pare nesemnificativa…

A fost o lectie dincolo de cuvinte…

Amintiri in versuri si integrale

Etichete

biblioteca, carte, poezie, revista

Lucrurile bune se intampla atunci cand te astepti mai putin. Nu stiu sa numar anii care au trecut de la absolivirea ciclului gimnazial si ziua aceea plina de gratie cand am reintalnit-o pe D-na Profesor Maria Cozmescu.

Un mare buchet de zambete si o reintoarcere la comunicarea aceea exceptionala din copilarie ar fi doar doua din elementele ce au alcatuit mai apoi emotiile cuprinse in intalnirile noastre. Stiam de pe vremea cand ii eram eleva ca scrie poezii si mai stiam ca aceasta legatura cu totul si cu totul speciala va ramane peste ani, desemnata de aceiasi intensitate. De-a lungul anilor am avut multi profesori, si asa cum ii spuneam si dansei, numai cativa mi-au ramas in memorie si in suflet datorita calitatii de dascal ce reuseste sa iti dea posibilitatea sa iti fauresti repere solide, pe care sa te sprijini mereu.

Intamplarea care s-a petrecut saptamana trecuta a fost punctul de regasire a inspiratiei. Cu siguranta vi se par cuvinte mari, insa cum inca nu s-a inventat un manometru al starilor exceptionale o sa imi continui pledoaria pentru frumos pornind de la aceasta intamplare.

Imbracata in nuante primavaratice si cu sclipirea aceea linistitoare in ochi, construita pe un esafodaj spiritual complex, d-na profesoara mi-a adus sa vad o revista. Anul 1973 Liceul Axente Sever Medias. Pe vremea aceea nu cred ca implinisem un an de viata si sub ochii mei era acum o revista plina de frumusete cum nu mi-am putut imagina. Am deschis-o cu emotie, incercand parca sa nu las urme pe paginile ingalbenite de timp. A fost precum legendara pestera a lui Ali Baba, insa eu chiar nu aveam senzatia ca fur.

Dintre coperti s-au revarsat inspre sufletul si mintea mea pagini intregi de poezie, eseuri si probleme de matematica si chimie. Era ca si cum ma intorsesem in timp fara sa fiu impinsa de nimeni. Dupa ce mi-am ordonat imensa bucurie am cautat in josul scrierilor autorii. Erau elevii liceului.

O grafica de exceptie, un continut consistent ce dovedeste o cultura pe care multi in ziua de azi nu o dobandesc nici la varste inaintate si mai ales o grafica ce arata ca imaginatia, talentul si implicarea erau elementele care si in perioada aceea construiau oameni deosebiti sunt elementele de baza a unei echipe.

Cand constatam toate acestea, cu mainile tremurande pe paginile acelea, mintea mea a inceput un periplu inspre zilele noastre. Nu stiu daca a fost intentionat, dar cu siguranta comparatia inclina balanta in favoarea anului 1973.

In acest contest dragii mei cititori nu ma pot opri sa nu va intreb, cu oarecare revolta resemnata, de ce azi nu se mai vad oamenii, adolescentii si dascalii adevarati? Eu stiu ca ei exista…

Inchei cu speranta ca aceasta nu este o intrebare retorica si imi permit sa spun ca Femeia la 40 de ani a revenit dupa o lunga perioada de asteptare si pitrocire a ceea ce va urma anul acesta sa va impartaseasca. Imi rezerv placerea de a va spune ca vor fi lucruri extrem de interesante…

 

Implicare…

Etichete

femeie, iubire, lupta, violenta

Mi-am aplecat simturile spre adolescenti. Am vorbit cu cativa dintre ei. Starea de bine generata de aceasta comunicare s-a datorat faptului ca am fost incantata de modul in care isi exprima in mare parte nemultumirile. Au atat de multe intrebari si curiozitati incat in unele momente chiar m-am simtit coplesita. M-am straduit sa raspund in asa fel incat sa le dau posibilitatea sa aleaga si sa nu le impun punctul meu de vedere.

Violenta si lupta impotriva ei a fost subiectul multor polemici care au generat si implicare. Chestiune care trebuie sa marturisesc m-a bucurat foarte mult.

In campania noastra impotriva violentei am cazut de acord ca adolescentii sa realizeze interviuri cu persoane cu impact public, cu oameni care si-au dovedit mentalitatea si modul de gandire sanatos si deschis.

Antal Ana, eleva a liceului Teoretic Axente Sever, clasa a XII-a la primul interviu din viata ei. Emotii atat pentru faptul ca facea pentru prima data acest lucru cat si din cauza interlocutorului ei, Mircea Hodarnau, jurnalist si om de radio, consacrat in viata publica a Mediasului si prin cartea lansata anul acesta, „Mediasul Radiofonic – 1950 – 2013” 

Va multumesc ca ati raspuns cu promptitudine si v-ati spus parerea!

Imbratiseaza, nu lovi!

Etichete

femeie, iubire, palme, violenta

Un univers mic…
Marginit doar de linia aceea discontinua de siguranta la care se ataseaza din cand in cand un colt de linistite si lumina filtrata.
Am intrat in lupta asta cu gandul de a face totul mai aproape de oameni. Mi-am spus ca un lucru sensibil daruit intr-un alt fel decat se intampla zi de zi poate sa opreasca un om din zece din fuga lui inutila de a ajunge nisipul ce se scurge in clepsidra timpului.
Sunt o femeie in varsta de 40 de ani si nu am fost niciodata victima violentei. Am privit de foarte multe ori in jurul meu si mi-a fost imposibil sa nu constat cum zi de zi incercam sa le facem pe toate fara a duce mai nimic la bun sfarsit. Ma gandesc ca sunt motive intemeiate care duc la aceasta atitudine.
Un alt pas…
Ce stim?
Sa ii judecam pe altii pentru fiecare respiratie.
Ca le stim pe toate si avem solutii la orice.
Sa criticam si sa spunem de foarte multe ori ” nu merg acolo pentru ca X si Y fac parte din alta lume ce nu imi apartine”.
Sa inabusim fiecare gest, sa copiem si sa ne punem ca stindard superficialitatea.
Sa scoatem din context si sa distorsionam.
Sa aruncam cuvinte grele care dor mai tare decat o palma.
Sa degradam totul in jurul nostru prin fuga.
Ce am uitat?
Am uitat sa privim in jurul nostru si sa vedem cu luciditate amanuntele atat de importante care sunt asemenea farurilor de avertizare.
Am uitat ca teroarea, frica, nesiguranta, durerea fizica si psihica iscate de violenta nu se vad.
Am uitat sa le cautam si sa le aducem alinare.
Am uitat sa zambim si sa imbratisam.
Sa raspundem fara sa ascultam intrebarile.
Am uitat sa facem lucruri marunte si semnificative care de cele mai multe ori au o importanta majora.
Am uitat sa ascultam si sa apreciem frumosul.
Am uitat sa fim oameni.
Si ceea ce este cel mai important, in opinia mea, faptul ca am uitat sa facem ceva neconditionat.
Toate aceste lucruri de care am uitat sunt acelea care in fapt pot sa sape cu indarjire la baza unui flagel precum este cel al violentei de orice fel.
Va puteti reaminti de ele? Puteti sa daruiti ceva simbolic acestei campanii pentru a ne asigura ca fiecare dintre tinerii de azi va intelege ce ne dorim in fapt?
Un cuvant, o cugetare, un eseu, o fotografie, un gest, un semn de carte…
Lucrurile mici dau sentimente mari, dragii mei!

Un alt pas

Etichete

antonela, femeia, lupta, muntean, sorana, violenta

25 Noiembrie este Ziua Internationala pentru Eliminarea Violentei Impotriva Femeilor…

Violenta este prezenta si nu se poate sa fie ignorata. Atat ea ca act, cat si consecintele ei. In momentul cand spui lupta primul gand te duce la violenta, indiferent ce haina imbraca aceasta. Nu am sa aduc in acest articol nici motivele care isca violenta si nici alte sfaturi. Si nu pentru ca nu ar fi de o mare importanta. Insa pasul urmator pentru mine, femeia la 40 de ani, in aceasta lupta este acela de a intra pe acest teritoriu minat cu o alta atitudine.
Pentru ca pana la urma urmei este o invitatie pentru voi de a face cativa pasi intr-o lume in care poti „lovi” violenta cu frumosul, cu actul de creatie, cu educatia si mai ales cu cartea. Sunt arme pe care le consider indestructibile deoarece duc atat la intelegere cat si la combaterea acestui flagel.
In zilele ce vor urma va invit sa pasiti alaturi de noi printre oamenii ce va pot spune de ce frumosul este o arma letala!

Alaturi de Maestrul Grigorie Muntean, de simbolismul si abstractul pus in culori. Cuvinte, intelepciune si mai ales iubire.
Va multumim Maestre si ne inclinam cu respect!

 

Stop cadru pe cariera

Etichete

cariera, femeia

Traim intr-o lume nebuna!
In momentul in care ne oprim pentru cateva secunde din perpetua fuga zilnica si privim in jurul nostru este imposibil sa nu constatam debusolarea, incertitudinea si mai ales nesiguranta semenilor nostri. Este o constatare ce isi pune amprenta cu tusul ei inconfundabil pe starile noastre.
Ne-am intalnit azi si am abordat un subiect controversat: Cariera!
Am privit oameni si am ascultat povesti de viata din care fiecare isi poate hrani sufletul si mintea. Un lucru ce mi s-a parut extraordinat a fost faptul ca am reusit sa comunicam si sa impartasim toate acestea sub lentila vigilenta a camerei de filmat. Este un pas mic dar atat de important pentru sufletele noastre ratacite oarecum in nebunia de zi cu zi.
Am simtit in jurul meu oameni cu mintea deschisa si am ascultat experiente traite pe baza unor alegeri care au influentat vieti si au determinat fapte ce nu ne sunt puse in fata ochilor zi de zi.
Am cantarit in interiorul meu de femeie la 40 de ani cat de mult conteaza educatia, reperele, exemplele pozitive si mai ales acea introspectie atat de necesara care ne ajuta sa luam decizii importante care ne marcheaza. Am intalnit farmacistul, profesoara, bibliotecara, asistentul social, psihologul, muncitorul calificat si tanarul care isi doreste o cariera si are curajul de a spune cu voce clara de ce nu are nicio sansa.
Ce pot face eu femeia la 40 de ani cand este vorba de cariera?
Pot sa imi doresc si sa lupt pentru un sistem educational mult mai performant. Pot sa cer si sa revendic existenta specialistilor in scoli si in universitati care sa indrume si sa le dezvaluie tinerilor cat mai multe perspective in ceea ce priveste cariera. Acolo este locul de unde se incepe cnstructia unei societati sanatoase si mai ales constructia unor destine fericite.
Imi doresc ca aceasta „fata morgana” care este cariera sa fie manunchiul unde fiecare sa-si poata realiza visul indiferent ca visul este de a fi cel mai bun brutar sau cel mai bun medic.
Si fiecare din cei care ne-au impartasit din experienta lor a spus ca primul argument este de a face ceea ce iti place, ceea ce iti umple mintea si sufletul de fericire.
De fiecare data dupa aceste intalniri inspiratia si starea de bine sunt cele care ma determina sa merg mai departe si imi intarasec convingerea ca a te „confesa” alaturi de oameni inseamna sa-ti adaugi noi valente, noi trairi si mai ales sa intorci privirea spre alte perspective.
Va multumesc din suflet pentru ca existati si pentru ca ne invatati sa zambim intr-o lume nebuna!

Din realitate in virtual – Cancerul de san

Etichete

cancer, medic, palpare, sani

Ce pot eu sa fac la cei 40 de ani ai mei?

Ma privesc in oglinda si constat cu placere ca ma plac. Asta este rezultatul unui echilibru interior dobandit si macerat de-a lungul anilor. Imi plac sanii mei. Sunt in mare masura sursa de inspiratie atat pentru mine cat si pentru cei ce vor sa abereze in jurul filosofiei eternului feminin.

Dar daca imi plac sanii mei trebuie sa am grija de ei?

Ma privesc in oglinda si incep sa fac gesturile care deja imi sunt mai mult decat familiare, un fel de automatism dobandit tot in timp. Vreau sa fiu sigura ca nu s-a produs nicio schimbare de la ultima palpare. Sunt incantata si zambesc ca totul este in regula. Imbrac tricoul moale si imi indrept privirea spre fereastra. Si iarasi ma intreb ce pot sa fac la cei 40 de ani ai mei…

Pot sa privesc la femeile din fata mea care au trecut prin aceasta lupta impotriva cancerului. Sa le cuantific determinarea si curajul, sa fiu alaturi de ele si sa invat ca daca totul se intampla in timp util aceasta lupta se poate termina cu victorii rasunatoare. Am puterea apoi de a privi pe cei din jurul lor. Aici totul devine si mai complex. Pot citi in privirile lor incrancenarea si revolta, spaima si in acelasi timp acel sentiment de neputinta ce se naste din intrebarea: ce pot sa fac acum? Si mai pot sa vad curajul si sustinerea, sau pur si simplu fuga disperata spre certitudinea ca totul o sa fie bine.

Inca un exercitiu ar fi sa privesc femeile care vin in urma mea. Tinere, frumoase si increzatoare care si-au format deja convingeri si repere in viata datorita oportunitatilor si fluxului foarte mare de informatii.

In ambele situatii ma gandesc cat de simplu este sa te privesti ochi in ochi cu oamenii din generatii diferite si sa spui ca vrei sa citesti in privirile lor siguranta, bucurie si mai ales pofta aceea de viata ce face sufletul sa sclipeasca in priviri.

Am fost acolo si le-am indemnat sa mearga la control. Vreau sa cred ca din acele ore petrecute impreuna s-au ales cu o promisiune pe care si-au facut-o si pe care o vor respecta.

Dar trebuie sa marturisesc ca prezenta barbatilor, de diferite varste a fost pentru mine o incantare si mai ales o speranta ca pot sa constientintizeze cat de importanta este sustinerea lor in astfel de cazuri si mai ales ca un procent din cazurile de cancer la san se manifesta si la ei.

A fost o seara ca o clipa din imensa dorinta de a face primul pas spre o prevenire eficienta, Si o sa continuam pentru ca nu este teama sa aducem realul atat de frumos in virtualul destul de rece.

Va multumesc din suflet oameni frumosi!

Africa – ritm si culoare

Etichete

africa, calatorii, carti, corinne hofmann, femeie, masai

Am calatorit alaturi de Corinne Hofmann intr-o alta dimensiune raportata la iubire, acceptare si lupta pentru ceea ce crezi. Prima noastra calatorie in initiativa pe care am numit-o Femeia la 40 de ani s-a dovedit a fi incursiunea care ne-a dat o satisfactie enorma. Spun asta pentru ca am avut parte in acea zi de pornire de oameni speciali, de oameni care au fost pe acele taramuri pe care noi doi ni le imaginam.
Africa…
Continentul care a creat in timp cele mai gresite concepte, continentul plin de culoare, ritm si saracie lucie ce poate mereu sa furnizeze lumii surprize uriase. Am vazut prin fotografiile celor veniti alaturi de noi Africa perceputa din diverse ipostaze. Am zambit alaturi de Fane si de cum a urcat el pe Kilimanjaro alaturi de Adi Andone si am incercat sa ne imaginam cum miroase mancarea de ananas si banane. Am aflat multe despre cum se ajunge acolo, ce implica asta si mai ales cum se relationeaza cu bastinasii. Culoarea Africii ne-a fascinat si ne-a facut sa ne deschidem mintea intr-un alt fel.
Lumea vazuta prin ochii unui tanar iti confera tie ca femeie trecuta deja prin niste experiente o cu alta perspectiva. Eu personal sunt o optimista si trebuie sa recunosc ca intalnirea cu Daramus Ovidiu a reprezentat unul dintre acele momente ale vietii pe care nu le astepti, dar care vin in intampinarea ta pentru a-ti aduce convingerea ca in oameni exista acel ceva care iti atinge sufletul si mintea pentru a te determina sa pasesti mai departe.
Ovidiu ne-a descris periplul sau in Africa, intr-o campanie umanitara care l-a marcat si care l-a determinat sa caute mai departe intelegerea, compnsiunea fata de cei ce nu au inca nici minimul de confort, asa cum il vedem noi europenii.
Am cantat si am dansat in ritmuri africane alaturi de Edith si asta m-a determinat sa inteleg ca in zilele noastre cu siguranta oamenii au mare nevoie de atingerea aceea speciala cu trairile simple, frumoase si pline de invataminte.
Si totul a pornit de la cartile atat de fascinante ale Corinnei Fofmann, despre iubirea si pasiunea pe care ea le-a intalnit pe acest continent fascinant alaturi de un masai. O impletire de culturi, de compromisuri, curaj si mai ales renuntare in favoarea trairilor intense.
Femeia la 40 de ani va multumeste!

Lorgean, o incursiune in dementele mele

Imi plac dementele invelite in mister de trairi aparte…Poate ca e doar vina varstei. Cei 40 de ani sunt asezati intr-o piramida cu varful orientat inspre centrul simturilor. E placata pe ici pe colo cu placi grele de intelepciune ce iti dau voie de cele mai multe ori sa privesti multe lucruri din perspective neintuite de cei din jurul tau. De aceea imi plac dementele…

L-am terminat de citit si m-a uimit starea de bine ce m-a imbratisat, desi foarte multi afirma ca este o carte destul de sumbra, undeva la hotarele fantasticului. Nu mi-a dat impresia asta deloc. Din contra. Este o inlatuire de tariri firesti, mai aparte dar foarte intense…

Jean Lorin Sterian, Lorgean…

Nu stiu sa o definesc si cu atat mai mult sa o incadrez. E un fel de nemarginire marginita de vesnice cautari ce isi gaseste in finalul neasteptat din desertul marocan. Mi-a dat senzatia unei linisti profunde intr-o lume galagioasa si ahtiata, mercantila si superficiala. Fiecare stare a periplului prin atingerile erotice si mizeria umana are parca o alta definitie. Pentru mine nu a fost o intelegere a altor perceptii ci mai degraba un imens cadru fara o focusare specifica. Atingerea a venit din interior spre exterior ceea ce m-a determinat sa nu las cartea din mana pana la final. O piramida situata in universul uman cu baza spre cer si varful inspre aspectele umane, de cele mai multe ori neintelese. O singuratate perpetua ce m-a facut sa zambesc si sa fiu acolo, in centrul haosului fara rascruce.

Mi-a placut mult…

Buna seara, Doamna!

Doamna, 

Ti-am lasat pe matasea pernei urmele unui sarut ce l-ai lasat sa strapunga inocent primavara. Nu am cautat sa te impresionez. Am vrut doar a-ti aminti despre sufletul ce-ti poarta zambetul de copil in ploaie. 

Si nu am uitat Doamna, ca lacramioarele ti-au mangaiat palmele in atingeri sfioase. Si iarasi am plecat sa trec peste un alt pod, spre alta pereche de cercei atarnati de urechiuse curioase in ale vietii. 

Am batut drumurile pe bicicleta timpului. Am atins si am sarutat cautandu-ti gustul in praful stelelor si apele lunii fara de drum. Si cautarea mi-a placut. Mi-a placut si tacerea de cuvinte ce m-a inconjurat in calatoriile mele. Nu pot a-ti spune daca am gasit, pentru ca departarea mea de mine e ca sarutul tau inocent ce-si scutura mantia si implora soarele sa-i spuna in cuvinte. 

Vreau sa stii ca sunt bine, inca. Nu mi-am adus sub pleoape somnul odihnitor si nici nu am palpat cu obrajii florile nestiute ale esentei ce mi-o doresc in paharul vietii. Nu supravietuiesc, doar ating trairea cu sfintenie in lumi necunoscute pana acum. Imi cant visele in melodii cu note din perle stralucitoare si cochilii de melci si oameni. Aici la mine e tarziu in noapte si incerc din rasputeri sa ma lamuresc pe mine ca nu fug, desi la prima vedere a fuga seamana toata aceasta poveste. 

Si cu o moneda de un ban mi-am cumparat un pahar cu braga, caci am vrut sa simt asprimea si dulceata dintr-o singura sorbitura, fara ca setea sa ma faca sa ma las prada intunericului. 

Am sa te cant vorbind, Doamna! Si cand va fi sa fie, acolo voi fi venit sa pot a ma odihni din drumurile mele rebele….

Al tau pentru totdeauna, Doamna!

Calatorul